Cafeaua Avedis – traditie armeneasca din 1530

Pe mica straduta cu case vechi, impodobite cu stucaturi complicate si strajuite de porti batrane din fier forjat domneste o liniste provinciala. E miezul zilei, caldura de mijloc de iulie a amutit pana si porumbeii ce stau aliniati pe sarmele de telegraf la umbra unui tei imens. La parterul unei case o mica pravalioara raspandeste in aer un miros ametitor de cafea proaspat macinata.Citesc pe firma “Delicatese Florescu – traditie armeneasca din 1530”. Cafegiul, incins cu un sort verde, ma intampina de la usa zambind amabil, in ceea ce pare mai curand un sanctuar al cafelei decat o pravalie obisnuita. Peretii incaperii sunt acoperiti cu saci de cafea in chip de tablouri pe care sunt desenate boabe de cafea si inscriptii ciudate Yemen, Mocca, Jawa. Pe tejghea stau aliniati cilindrii de sticla plini cu tot soiul de boabe de cafea, mai mari, mai mici, mai brune, mai negre. In spatele tejghelei, piesa de rezistenta, masina de prajit cafea, o masinarie complicata cu site, sertarase si ceasuri.

Cunoscut bucurestenilor, si mai ales elitei anilor `70-80, ca gestionar al magazinului situat pe strada Hristo Botev, mutat mai apoi Sfintilor, unde se gasea cea mai buna cafea, domnul Gheorghe Florescu este un cafegiu veritabil, intors parca in timp din vremea cand pravaliile si negustorii impanzeau Micul Paris. Meandrele vietii sale l-au dus cu decenii in urma in lumea comertului, mai exact in contact cu lumea cafegiilor vechiului Bucuresti. Seriozitatea si devotamentul fata de cel ce avea sa-i devina mentor, armeanul Avedis Carabelaian, trebuie sa fi fost motivul pentru care acesta a consimtit sa-i conduca pasii in exclusivista lume a cafegiilor armeni unde, de regula, afacerile se faceau in familie. Clientii sai l-au asociat cu etnia armenilor si, in scurt timp a primit porecla Armenasu` desi, hemograma sa nu prezinta nici o picatura de sange armenesc. Armenasu`, ajuns la o varsta la care are multe de povestit, s-a hotarat sa puna intr-o carte amintirile, intamplarile, bucuriile si necazurile vietii sale, inseparabil legate de fascinanta lume a cafelei. Parcurgand cartea domniei sale, Confesiunile unui cafegiu, te lasi purtat in lumea plina de culoare a vechiului Bucuresti, cu pravalii si pravalioare, cu negustori si negustoreli, cu lucruri stiute sau mai putin stiute, cu aroma de cafea Arabica, clienti cu staif, prieteni, dusmani, cu vremelnice perioade de prosperitate si altele de restriste. La o ceasca de cafea Avedis, cafegiul nostru a inceput sa-si depene povestea:

– In primul rand, bine ati venit in templul cafelei Avedis (arm. Buna-Vestire), in locul unde puteti gasi cele mai bune sorturi de cafea din lume, preparate dupa metode foarte vechi armenesti. Acest templu este proprietatea mea care, intamplator, sunt roman, dar am avut sansa sa fiu cumva in lumea armenilor inca dinainte de a ma naste.

In aprilie 1944, mama mea era insarcinata cand au inceput bombardamentele asupra Bucurestiului. Noi aveam o casa care apatinuse bunicului meu, fusese construita in sec. XIX si avea un beci foarte mare pe care parintii mei il foloseau ca adapost antiaerian. Casele se faceau atunci cu beciuri mari pentru ca se foloseau pentru depozitarea alimentelor, vara se pastrau reci pentru ca atunci nu erau frigidere, racitoare… si, iarna, nu inghetau. Intamplarea face ca la noi venea o armeanca care era sotia unui cafegiu, era prietena cu mama mea si venea sa se adaposteasca in beciul casei noastre cand incepeau bombardamentele. Ei aveau o pravalie inchiriata unde vindeau cafea dar, nu aveau unde se adaposti cand incepeau bombardamentele, asa ca ea venea la noi. Armeanca o calma pe mama care era foarte speriata cand treceau avioanele, ii zicea “ Trece, trece, gata, gata…!”.

Pe aceasta armeanca am cunoscut-o si eu mai tarziu, era sotia unui cafegiu, care avea pravalia Dudesti nr. 91, in casa nasului meu de botez, familia Georgescu, o familie instarita care detinea multe pravalii la strada, cum era atunci. Cele mai bune pravalii erau cele la strada. Nasul meu, Georgescu, avusese inainte de nationalizare o fabrica de mezeluri si avea si un magazin de prezentare. Cand a fost nationalizarea, i-au luat fabrica si magazinul … l-au facut frizerie. Ii mai ramasesera doar cateva pravalii mici, iar una dintre acestea era inchiriata unor cafegii armeani. La acesti armeni venea in vizita Baruir Nersessian , erau rude, nu mai retin cum se numea cafegiul, eram prea mic, aveam doar 8 ani.

Tatal meu a fost detinut politic si era trimis la Canal, iar mama era toata ziua la munca si m-a rugat sa nu joc mingea cu ceilalti copii pentru ca am sa-mi rup incaltamintea si nu va mai putea sa-mi cumpere alta. Asa ca, decat sa pierd timpul pe strada, veneam la aceasta cafenea si ma uitam cum se prajesc boabele de cafea, incepusem sa descopar aroma cafelei. Cafeneaua avea o curte care era mai tot timpul plina de copii, ne jucam acolo, si armeni, si romani… dintre toti, doar eu eram fascinat de cafea. Armeanul ma observa, eu luam cate o boaba mai prajita, mai amara si o rontaiam si el imi zicea:

– Gicuta, ia cu zahar nene, ia cu zahar ca e amara… !

Mai tarziu cafeneaua s-a desfiintat si ei au plecat, probabil in America. Acesta a fost primul meu contact cu lumea armeana. Erau multi armeni pe Dudesti si pe Vacaresti, cafegii buni, renumiti…

Cand am ajuns la liceu l-am cunoscut pe armeanul Horen Nazarian, cunoscut sub numele de DaiDai (arm. Unchiul), care avea magazin de cafea pe strada Batistei nr. 1, magazin foarte bun, pe colt, avea o perete si pe Bulevardul Nicolae Balcescu dar, mai apoi, l-au mutat pe Batistei nr.7. Pe aceeasi strada la nr. 9 era un var de-al meu din partea mamei care era aprozarist si fusese coleg pe Calea Victoriei nr.14 cu un anume Sarkiz, un armean care avea porecla de “Aprozar”, toata lumea il cunoastea drept “Sarkiz Aprozar”. In aceasta locatie a functionat un renumit Aprozar cu cea mai buna marfa din Bucuresti pentru elita care locuia in acesta zona exclusivista. Sarkis a plecat la un moment dat in America, unde si-a transformat porecla in nume, s-a trecut in acte Sarkiz Aprozar, ca sa stie lumea cine e, si-a facut si un restaurant la New York. Multi dintre armenii care au plecat s-au stabilit la Los Angeles, New York si chiar Montreal unde au deschis magazine de cafea impreuna cu familiile lor.

Varul meu era aici sef de Aprozar, prin el il cunoscusem pe DaiDai si, prin DaiDai l-am cunoscut pe domnul Carabelaian care avea sa fie mentorul meu si pe care il mai vazusem in pasajul Kretulescu cand eram copil. Imi placea mult magazinul lui care se numea “Cafea Martinica”, era foarte frumos, avea multe vase de arama si din cristal in care expunea cafea iar rafturile pe care erau expuse marfurile erau din lemn de cires. Furniza cafea pentru elita Bucurestiului de atunci si chiar pentru Casa Regala. Din ce mi-a povestit fiul sau, Anton Carabelaian, care traieste in America, domnul Avedis avea atunci multe sorturi de cafea dintre cele mai bune vremii.

Tatal domnului Carabelaian, Garabet, fusese un mare negustor de covoare, blanuri si coloniale, avea magazin la Istanbul. In 1915 cand a fost varful Genocidului armenilor, intrega familie Carabelaian a fost macelarita, doi membri au scapat, domnul Garabet Carabelaian si fiul sau Avedis. Au scapat aruncandu-se intr-o apa cand erau urmariti de armata turca, pe mama lui au taiat-o cu sabiile la cativa metri de el. Mama lui l-a rugat sa se salveze, sa o lase pe ea, si ei s-au aruncat in apa, ea a ramas pe mal si turcii n-au crutat-o, asa a fost atunci. Ei au venit in Romania, s-au asezat aici si s-au apucat de comertul cu cafea si coloniale, naut, rahat, ciocolaterie, condimente si altele.

Garabet Carabelaian era un om foarte bine vazut in comunitatea armenilor, ajunsese epitrop al Bisericii Armenesti, era un om cu greutate iar, in ziua cand rusii au intrat in Bucuresti, i-a strans pe toti apropiatii familiei si le-a spus:
– “Veti vedea ca va fi mai rau decat a fost cand ne-au prigonit turcii sa ne omoare… !

In aceeasi seara, de suparare, a facut infarct si a murit.

Domnul Avedis Carabelaian a continuat negustoria si a rezistat cat a putut ca om de afaceri particular dar, in momentul cand statul roman a desfiintat magazinele particulare, a trecut la comertul de stat ca sef de magazin in Pasajul Kretulescu… n-a avut ce face… Apoi s-a mutat pe Calea Victoriei nr. 33, langa Teatrul de Revista si, in final pe Hristo Botev nr.10, unde, incepind din 1966, am intrat in relatii de afaceri cu el. Eu eram sef de sectie la Agentia de import, ii dadeam marfa, cafea, dulciuri fine, delicatese, asa am avut timp sa ne cunoastem si ne-am inteles foarte bine.

– Exista cafea buna atunci ?

– Ca intotdeauna, exista si buna, exista si rea. Domnul Carabelaian facea tot posibilul sa ia o cafea buna, atat cat se putea… mergea pana intracolo incat dadea ciubuc, un ciubuc mare, ca sa poata lua o marfa mai buna, asa erau vremurile atunci. Domnul Carabelaian nu a vandut cafea proasta niciodata, a preferat poate sa nu vanda deloc. Avea o clientela foarte selecta pe care nu voia s-o dezamageasca, aceasta clientela am preluat-o eu mai tarziu.

In momentul cand eu am preluat magazinul pe 1 martie 1971, Bucurestiul era inca plin de cafegii armeni care aveau magazine de cafea, la stat desigur, nu se mai putea altfel. Pot sa spun ca in anii `68-`70 erau in jur de 40 de cafegii armeni in Bucuresti si, pe langa ei, erau si romani. Multi cafegii armeni plecasera si ramasesera magazinele goale, atunci au pus romani. Romanii nu cunosteau aceasta meserie de mare finete si cu multe secrete, in consecinta o faceau prost. Se intreaba multi de ce n-au transmis armenii mai departe cunostintele lor !? Unii au transmis, altii n-au avut cui, majoritatea romanilor care au preluat magazinele de la ei nu au vrut sa-i asculte, nu le-au dat atentie, nu au fost interesati sa invete, aveau impresia ca ei stiu tot, mergeau dupa ureche. Le era gandul numai la afaceri mari, castiguri peste noapte si nu erau interesati sa invete. Ce sa le faca armenii…?! I-au lasat in pace, multi s-au retras la pensie, altii au plecat in America. S-au pierdut multi oameni de valoare…

– De unde maiestria armenilor in acest domeniu al cafelei ?

– Era meseria lor, erau foarte buni. Sa va explic ceva, se vorbeste mult despre secretul armenesc, acest secret il dezvalui eu acum tuturor, este format din buna-cuviinta, respectul fata de client, priceperea in aprovizionarea cu marfa de buna calitate, vanzarea in conditii deosebit de clare si fara preturi exagerate, asta e tot ! De exemplu, armenii nu luau ciubuc, bacsis. Niciodata un cafegiu armean nu a luat ciubuc, de dat, au dat ca n-aveau ce face… sau sa insele la cantar…niciodata. Erau recunoscuti in lumea comerciantilor ca fiind deosebit de corecti, chiar daca nu castigau prea mult, preferau sa fie corecti. Nu era concurenta intre ei desi, cum v-am spus, erau in jur de 40 de cafegii, fiecare avea clientela lui. Intre armeni nu era concurenta, nu exista asa ceva, mai venea cate un client si zicea ca alt armean are nu stiu ce cafea sau alta marfa… armeanul nu raspundea, nu-l lua in seama. Nu e bine sa barfesti concurenta, sa vorbesti despre ce are, ce n-are… nu e bine in comert sa faci asa ceva. Si inca un lucru pe care l-am invatat de la domnul Carabelaian:

„Niciodata sa nu trimiti clientul in alta parte ! Cauta sa-l servesti, ii explici ce ai, ce n-ai, cum ai…”

– Ce inseamna ca nu luau ciubuc in contextul de care vorbim ?

– Adica nu primeau bani in plus, peste pretul marfii vandute. Armenii aveau un stil special de a servi clientul, se purtau foarte frumos, stiau sa vorbeasca si cu oamenii de rand si cu persoane din inalta societate, erau recunoscuti pentru asta. Unii clienti incantati de servire mai lasau ceva bani peste pretul marfii cumparate, dar armenii nu acceptau niciodata, ei luau doar banii pe marfa, nimic mai mult, nu-i interesa acest bacsis…oricum “bacsis” e un cuvant turcesc… (rade !)

– Cum a evoluat lumea cafelei ?

– In 9 februarie 1979 statul roman a interzis livrarea de cafea verde catre unitatile de cafea si, din acel moment, meseria a cam disparut, cafegii nu mai aveau ce praji. Se livra doar cafea deja prajita. De prajirea ei se ocupa un personaj mai colorat care nu avea nimic in comun cu prajirea cafelei, trasese niste sfori sa primeasca slujba asta. O prajea prost, turna apa peste ea, o ineca in apa… gresit, foarte gresit, nu stia meserie. Cred ca singurul care a mai continuat activitatea de cafegiu este domnul Keskerian, prietenul meu, care e de la 6 ani in fata masinii de prajit cafea. Altfel, a urmat o intrupere pana dupa `89…

– Cum trebuie sa fie o cafea prajita bine ?

– Sa prajesti o cafea nu e mare lucru daca te pricepi, depinde cata meserie stii. Armenii au fost in zona de influenta a Constantinopolului si au adus cu ei o metoda de a praji cafeaua pana cand devenea cafenie, nu mai mult.

– Am vazut si cafea foarte prajita, aproape neagra…

– Da, exista, dar nu e armeneasca. Domnul Carabelaian avea si astfel de cafea, se numeste Schwartz, o prajea pentru clientii care preferau asa. De la Budapesta, Viena incolo se bea foarte mult acest tip de cafea neagra. Am si eu azi, pentru cei care beau astfel de cafea.

– Cafeaua pe care o vindeti se numeste Avedis (arm. Bunavestire)

– Da, in memoria mentorului meu, domnul Avedis Carabelaian, de la care am invatat mestesugul cafelei. Urmasii familiei Carabelaian m-au vizitat aici in Romania, am permisiunea dansilor de a folosi numele domnului Carabelaian pentru cafeaua pe care o vand.

– Ce parere aveti despre comertul de dupa `89 ?

– Foarte prost, s-au apucat de comert cei care au avut ceva bani dar nu invatasera sa faca asta de la nimeni. Sunt un fel de lautari, fac comert “dupa ureche”, nu se poate asa, sunt persoane puse pe jecmaneala, urmaresc sa se imbogateasca rapid, de-asta multi si dau faliment.

– Ce calitati trebuie sa aiba un comerciant?

– Sa nu fie lacom, sa fie muncitor si sa nu se lase pe mana, cum zicem noi, romanii, a “oamenilor de incredere”. Personalul trebuie supravegheat clipa de clipa. Tu, trebuie sa tii pravalia in mana, nu altul, “omul tau de incredere” !

– E adevarat ca toti cafegii armeni lucrau numai in familie ?

– Da, e adevarat ! Din cauza aceasta nimeni nu putea afla secretele lor, datorita acestui aspect au si fost cei mai buni, lucrand in familie nimeni nu avea cum sa stie ce se intampla in afacerea lui. O afacere poate mica dar, sigura…Unii nici macar din familie nu aveau ajutoare, erau doar ei insisi… La mine a fost un caz mai special, eu am preluat de la domnul Carabelaian afacerea desi eram la stat, dar dansul a ramas alaturi de mine trei ani, venea in fiecare zi, discutam, ma sfatuia… pana in 13 octombrie `73, cand a plecat din Romania la Beirut si de acolo in America.

– S-a rupt greu de Romania ?

– Da, domnul Carabelaian a iubit foarte mult Romania, a stat 60 de ani aici si s-a simtit foarte bine… un mare negustor… mentorul meu, in amintirea caruia eu fac ceea ce fac azi.

– Aveti o reteta de cafea pe care sa o impartasiti cititorilor nostri ?

– Da, am sa va dau reteta care era preferata de Soleiman Magnificul, al zecelea sultan al Imperiului Otoman. Acesta, din pozitia pe care o ocupa, avea acces la toate delicatesele Imperiului si era un mare iubitor de cafea. Mai mult, a dat un decret prin care nici un musulman nu avea permisiunea sa se casatoreasca daca nu avea posibilitatea sa-i asigure viitoarei sotii cantitatea zilnica de cafea. Se spune ca o sclava din haremul sultanului, pe nume Roxelana, de origine slava, l-ar fi asteptat intr-o noapte cu o cafea si, din acel moment, sultanul ar fi ajuns sa indrageasca cafeaua iar, Roxelana a devenit cea mai influenta persoana din haremul sultanului. Eu am un sortiment de cafea care l-am numit chiar Roxelana, si chiar folosesc acelasi tip de cafea pe care il bea Soleiman Magnificul, o varietate deosebita de cafea Yemen.
Soleiman a adus cafeaua din Etiopia in Yemen unde a fost cultivata in zonele submontane, la mare altitudine, unde soarele, umiditatea si solul au fost propice plantei de cafea si, din portul Mocca (Al Mokha), aceasta a fost trimisa in toata lumea. Din acel moment ceilalti imparati si regi au raspandit cultura cafelei de-a lungul si de-a latul lumii. Englezii au dus-o in Jamaica, Rhodesia, Kenya, Tanzania, Uganda, francezii in Guyana franceza si asa mai departe.
Un stramos al domnului Carabelaian a deschis la Damasc in 1530 o pravalie de cafea, iar dupa un timp s-a angajat la Poarta Otomana in functia de cafegiu al sultanului. De la el a fost transmisa din tata in fiu reteta de cafea preferata de Soleiman Magnificul iar, de acum, o pot savura si cititorii revistei Ararat:

– se ia ibricul de cafea si se masoara apa cu ceasca cu care se va bea cafeaua, daca se bea cu zahar, se pune o ligurita rasa de zahar pentru fiecare ceasca si se pune la foc. Cand apa devine calduta, calaie, se pune cafeaua, 2 lingurite de cafea pentru fiecare ceasca. Se amesteca pana cafeaua devine mai vartoasa, atunci se mai presara ca o ploaie un varf de lingurita de cafea. Se va forma un caimac, care se va pune in cesti, iar restul se va lasa sa fiarba pana la sfarsit, dupa care se va turna peste caimac. Va iesi o cafea extraordinara, multi o cunosc sub denumirea de “cafea turceasca”, dar e “cafea armeneasca”.

– In magazinul dumneavoastra am vazut si sorturi de cafea foarte scumpe !
– Da, am cele mai scumpe si cele mai bune cafele din lume in momentul de fata.

– Care este cea mai scumpa cafea ?

– Kopi Luwak la 1500 RON/kg, dupa care vine Gheisha Boquete din Panama la 1240 RON/kg, urmeaza Sfanta Elena la 870 RON/kg si altele. Sunt primele trei sortimente de cafea din lume, o clasificare facuta de catre marii degustatorii de cafea, recunoscuti de intreaga lume. La ora actuala, am cea mai buna cafea din Romania si am curaj sa o vand oricui, oricand… am facut o treaba buna, zic eu…

– Stiu ca lucrati la o noua carte, cand va aparea ?

– Va aparea cand voi reusi sa o termin, se va numi “Juramantul unui cafegiu”, e o chestiune de timp, particip la multe targuri, prezentari si nu am timp sa ma ocup de finalizarea ei. Dar sper sa reusesc cat de curand.

– Considerati ca aceasta meserie de cafegiu va mai exista si in viitor ?
– Da, sunt sigur. Eu voi lasa familia mea sa continue meseria cand nu voi mai putea eu, fiica mea, ginerele meu vor continua…

Intr-un oras sufocat de caldura si praf, aglomerat de reclame agresive, fastfooduri saormerii si cappuccino 3 in 1, un om cu tenacitate demna de un samurai, se incapataneaza sa vanda cea mai buna cafea din lume, asa cum a invatat cu decenii in urma de la… mentorul sau. Cati oameni mai au in ziua de azi un mentor, un om la care sa se raporteze ca la un zeu ?! Cati oameni ar mai putea sa faca din meseria lor un mod de viata ?! Greu de spus…! Gheorghe Florescu scrie un paragraf in pagina de istorie a Bucurestiului, vegheat probabil de acolo de sus de mentorul sau, a carui cafea ii poarta numele, Cafea Avedis.

Paul Agopian

12.07.2012

agopian&florescu Dl Carabelaian 7 Dl Carabelaian 3 Sigla Carabelaian_28ani Dl Carabelaian 2

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.