Un oras cosmopolit era Kaisery la inceputul secolului al douazecilea. Aflat in Anatolia Centrala si inconjurat de munti a fost locuit inca din antichitate. A purtat numele Mazaca, fiind resedinta a regilor capadocieni. Pozitia geografica, la intersectia rutelor comerciale din Asia Mica i-a favorizat dezvoltarea. Negustori cutezatori si plini de speranta au transportat neintrerupt pe aici bunuri.
ENGLISH VERSION BELOW
In secolul intai a fost cucerit de romani si a devenit capitala Capadociei. Importanta sa este dovedita si de faptul ca aici s-a batut moneda. In perioada bizantina Cezareea Capadociei a fost un important centru crestin, unde s-a aflat o vreme si Sfantul Grigore Luminatorul. Raspandirea rapida in acest spatiu a crestinismului a favorizat formarea multor clerici cu har. De fapt, Cezareea Capadociei este locul de origine al unora dintre cei mai importanti teologi crestini. La inceputul primului mileniu, chiar Sfantul Vasile cel Mare a condus aici o episcopie.
Ca urmare a cuceririi Anatoliei in secolul al unsprezecelea de catre turcii selgiucizi, dupa batalia de la Malazgirt, episcopii din Cezareea si-au incetat activitatea din lipsa de credinciosi. Din calea navalitorilor ei fusesera nevoiti sa fuga. In ierarhia bisericeasca s-a pastrat insa titlui episcopal care din 1925 este purtat de Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane.
Numele Cezareea s-a transformat in Kaisery odata cu adaptarea la limba turca. De-a lungul istoriei localitatea si-a datorat dezvoltarea mai multor neamuri. Hititii, romanii, arabii, armenii, grecii, turcii si kurzii au insemnat enorm in conturarea identitatii orasului. In secolul al nouasprezecelea patrimoniul armenilor si al grecilor era semnificativ, fiind alcatuit din biserici, scoli si case aratoase. Negustorii de covoare armeni deja aveau o faima deosebita. Renumele lor era dublat si de felul special de a prepara basturma si sugiuk. Exista, evident, o elita erudita care credea in posibilitatile infinite ale tinerilor. Peste cincizeci de mii de armeni si-au dus traiul in Kaisery din 1850 si pana in 1915.
In 1902 aici s-a nascut strabunica mea Nectar printre Aramienii de cinste. Era descendenta din armeni a caror viata a fost ferita multa vreme de privatiuni materiale si de obligatoriul compromis al comenzilor de circumstanta. Cei din familia ei erau covorari harnici si talentati, pretuiti printre negustori. Dupa nasterea sa, familia Aramian s-a mai imbogatit cu trei copii, Haciadur, Nuvart si Nazaret. Mama Siranus i-a invatat pe toti sa toarca, sa vopsesca lana oilor, sa teasa, sa coasa, sa prepare basturma, sugiuk, manti, kata. Prima nascuta a familiei prefera mereu sa manance mai ales pepene verde impreuna cu branza alba de oaie. Amestecul dintre sarat si dulce in aceeasi inghititura, sucul rosu si rece o faceau sa uite de treburile zilei si sa viseze.
La numai treisprezece ani, in timp ce urma cursurile unui colegiu francez, in primavara anului 1915, a fost obligata impreuna cu familia sa-si parasesca bunurile si casa pentru care trudisera enorm. Erau deportati si manati spre desertul Mesopotamiei. Era vremea Marelui Rau in Imperiul Otoman, a Raului care nu lasa anumite popoare sa traiasca linistite intr-un loc. Ura acesta avea sa ia mii de vieti ale armenilor. Pe drumurile lungi, colbuite si fara de sfarsit nu a putut intelege unde disparusera brusc nimicurile zgomotoase ale cotidianului si se instalasera confortabil supravietuirea sub soarele strivitor, epuizant si chiar moartea. Tot ce traia alaturi de femei sfarsite si de pruncii lor era scos din logica obisnuita si asezat in rame coplesitoare. Avea doar de respectat regula de a nu vorbi cu fratii ei si nici cu mama. Zilnic se mergea pana la epuizare. Cu putin inainte de apusul soarelui se improviza o fiertura oribila care era sorbita pe indelete. Asa aratau toate zilele. Se rabda amar de sete, de foame, de dureri, de nesomn. Sleit de puteri nu se putea arata nimeni. Erau doar niste deportati macinati de indoieli, de spaima de a nu se prabusi, de a cunoaste taisul sabiei sau arsura glontelui. Nu era chip nici pentru a visa la lumi mai prietenoase, nici pentru ganduri dulci. Dor ii era aproape zilnic de cutia mare din lemn plina de panglici stralucitoare si colorate, de ate, degetare, crosete, gheme, de serile lungi cand mama lor canta, trebaluind prin casa, de noptile de vara cand greierii iau totul in stapanire. In buzunarul hainei fratelui mai mic Nazaret era tot timpul o minge mica facuta de ea din resturi de ate, carpe, o minge care il alinase mereu cand era bolnav. Dor ii era si de bucatile de pepene verde care se rasfatau in farfurie pe langa bucatile de branza. Din casa lor nu lipsisera niciodata faina pentru borek, carnea de oaie, vinetele, fructele si apa proaspata. Tatal lor purta grija a toate, muncea din rasputeri, supus pentru binele familiei. Armenii, la inceputul secolului al douazecilea nu aveau obsesia faimei, erau doar preocupati de bunastarea apropiatilor, de educatia copiilor, de obicei trei sau patru. Credinta era importanta pentru ei, inima lor fiind in biserica. Cand situatia se inrautatise pentru armeni, tatal repeta intr-una ca in vremuri de razboi numarul alegerilor este redus. Niciunul dintre prietenii sai nu banuise ca vor urma masacre si deportari. Nectar auzise toate discutiile astea in casa, nu le pricepuse rostul, crezuse ca sunt doar griji obisnuite ale celor mari si se trezise brusc intr-un mars al tacerii, suferintei si pentru multi al mortii. Invatase deja mirosul neputintei, al fricii, al bolilor si mai ales al celor cazuti pe marginea drumului, care agonizau. Cei mici care isi pierdeau mamele erau obiligati de kurzii si turcii care ii manau sa mearga mai departe, fara sa scoata un sunet. Nu exista mila, intelegere, alinare. La vedere erau doar pantofii distrusi, inecati in praf, fetele posomorate si ochii arzand. Salvarea nu venea de niciunde, toti erau surzi, amortiti, avand gurile uscate sau strambe.
Serile, femeile care isi oblojeau ranile de la picioare repetau intr-una un cuvant al carui rost nu-l pricepea deloc, Alep. Clar era un nume, dar putea in acelasi timp sa fie orice altceva. In imperiul tacerii si al groazei chiar si lucrurile obisnuite isi pierdeau conturul. Moartea parea ca este la fiecare pas gata sa mai castige un suflet, un trup vlaguit. Se credea ca Alep este punctul final. Anul negru pentru armeni, 1915, in Imperiul Otoman, parea ca aduna vietile si le aseaza intr-o groapa extrem de adanca. In fiecare zi piereau alti si alti armeni, secerati de boli, dureri, foamete si chiar de taisul sabiei. Kaisery cel cu mesele incarcate de basturma si sugiuk, cu covoarele pufoase si colorate, cu mersul la hamam, avand merinde gustose, incepea sa piara din memoria deportatilor. In fata era desertul, iar alaturi se auzeau doar racnetele barbatilor nemilosi, inarmati. Asta ramasese din fata anului 1915 pentru armeni. Gropi comune, uriase si oameni care se straduiau din rasputeri sa strabata desertul. Cumva intelegeau ca nu toti pot ramane in Alep. Risipirea in lume era de fapt un lucru extrem de curajos, dar si necesar.
Refugiatii cauta mereu un loc potrivit pentru ca au in vintre o forta neobisnuita. Constanta parea un loc bun unde se putea ajunge cu vaporul. Asa a si fost. O familie de romani le-a oferit Aramienilor ca adapost o magazie in spatele unui atelier de incaltaminte. Asa au invatat toti sa coasa papuci, initial pentru proprietarul magazinului, apoi pentru a-i vinde in Piata Mare din oras. Toti papucii cusuti de strabunica mea aveau diferite modele, erau trainici si se vindeau imediat. Mama si fratii nu reuseau deloc sa ascunda cusaturile interioare si papucii lor nu aratau grozav.
Artin Margosian 
In fata magazinului Arec
Artin Margosian
La acea vreme, intr-o magazie alaturata locuia Artin Margosian, un armean tot din Kaisery care deprinsese mestesugul cizmariei si deja primea comenzi de la vecini. A cunoscut-o pe Nectar, a admirat la inceput felul ingrijit in care lucra, modelele inventate, straduinta, harnicia si felul neobosit in care isi ajuta familia. S-au casatorit, au inchiriat o camaruta, au continuat sa vanda papuci in piata. Seara aveau podurile palmelor rosii si umflate, adormeau greu din cauza usturimii. Cei doi s-au au imprietenit cu limba romana, i-au invatat suntele si literele, au trait furia neputintei, dar si dorinta de mai bine. Au lucrat la foc continuu, cu o rezistenta uimitoare, iar unii ani li s-au parut grei pentru ca nu s-au aflat deasupra lucrurilor. Din truda aceasta si-au ridicat o casa pe bulevardul Ferdinand, la numarul 27. In acelasi timp, din 1925 pana in 1948, cand a fost nationalizat au fost proprietarii magazinului de incaltaminte Trei culori de pe elegantul bulevard Stefan cel Mare. Pe acest bulevard aveau magazine de coloniale, de tesaturi, de incaltaminte in perioada interbelica multi armeni.
Aramian Haciadur, fratele lui Nectar, avea magazinele Coroana si Arec, primul de incaltaminte cunoscut pentru ca deservea Casa Regala, la numarul 66 si celalalt de covoare. Renumit in epoca era magazinul La Porumbelul, apartinand lui Bedros Ghimindirian care a functionat tot pe bulevardul Stefan cel Mare in perioada 1920-1946. De altfel, dupa 1920, in fiecare cartier al Constantei locuiau familii de armeni din Kaisery, supravietuitori ai Genocidului. Initial ei au primit pasapoarte Nansen, iar apoi au reusit sa devina cetateni romani.
Strabunica mea, Nectar, a fost o antreprenoare ambitioasa cu un gust desavarsit si un stil aparte. Gracila, discreta, cu o tinuta impecabila a manageriat douazeci si trei de ani un mare magazin de incaltaminte din inima celui mai important port al Romaniei. Inca de la inceput a fost pretuita de negustorii din oras. Aliati i-au fost eleganta, inteligenta, rafinamentul, credinta in puterea hainelor si a incaltamintei. In pofida faptului ca abia stapanea limba romana, avea in magazin intotdeauna un volum de Balzac din care se straduia sa citeasca zilnic cel putin doua pagini. Nu a avut niciodata vanzatori in magazin, a fost doar ajutata de unica sa fiica, Elisabeta. Ea prezenta marfa, il incalta pe cumparator (asa se proceda atunci), aducea cate perechi de pantofi erau necesare pana plecau oamenii multumiti. Avea un zambet si pentru fiecare si clientilor fideli le oferea in dar papuci cu prilejul marilor sarbatori. Visa sa aiba un magazin mai mare, cu mai multe scaune pentru probatul pantofilor. Cunostea care sunt produsele in tendinte si le comanda pentru a avea mereu magazinul plin de noutati. Vorbele ei mestesugite, firea blanda si calitatea produselor arageau multi clienti. Intotdeauna reinvestea castigul, credea in banii multi aflati in miscare. Nu credea in tezaurizarea in nestemate, aur si obiecte de valoare. Pentru negustorii formati in perioada interbelica era esential sa fie cat mai multi bani in miscare.
Supravietuise Genocidului Armean si nici nu banuia ca in anul 1948 isi va pierde toate proprietatile si barbatul. Negustorii erau considerati dusmani de temut ai poporului. Interogatoriile la miezul noptii, arestarile, bataile, perchezitiile se tineau lant. Artin Margosian, sotul pe care il iubise atat in pofida unei diferente de varsta semnificative, a fost arestat si batut crunt in urma unor delatiuni. Denuntatorii erau tot armeni, membri ai Partidului Comunist care sperau sa fie recompensati pentru zelul lor. Au urmat perchezitii la domiciliu si la magazin. Se cautau monede din aur, bijuterii, timbre, tablouri. Cum nu se gasise nimic din toate astea, au fost demontate podelele, scoase cahlele de teracota, dezmembrate dulapurile, distruse obiectele din casa, taiate covoarele. Pana si cenusa din soba a fost inspectata. Strabunicul Artin a rezistat o vreme batailor de la Parchet. A explicat pe indelete ca banii sai se aflau in marfa pe care urma sa o vanda. Nu a fost auzit si nici ascultat. Nectar mergea zilnic sa ia camasile insangerate si sa-i duca schimburi. Muribund fiind a fost trimis acasa unde s-a si prapadit la scurt timp. Toate bunurile i-au fost nationalizate. Nectar a fost evacuata din propria casa si ajuns din nou sa locuiasca intr-o magazie fara apa curenta si soba. In piata nu mai putea vinde pentru ca ar fi arestat-o militienii. A venit resemnata sa locuiasca la Bucuresti unde fiica sa se maritase cu un armean. In Constanta nu avea sa mai revina vreodata. Nu avea niciun venit si pentru a nu fi o povara pentru tanara familie a decis sa brodeze fete de masa, perne, sa faca rochii din dantele si mileuri. Nu a lucrat dupa modelele la moda, a compus pe hartie milimetrica ce i-ar fi placut poarte daca si-ar fi permis. In Kaisery invatase de toate si mai ales sa fie utila in orice imprejurare. Niciodata nu croia dupa tipare, taia direct chiar si materiale foarte scumpe dupa ce facea semnul crucii. Aliat de nadejde era masina de cusut Singer pe care o avea de la fratele ei. Ar fi tesut si covoare, dar nu mai avea gherghef. Lucra fara preget ca sa uite si in acelasi timp o crestea nepoata sa, Maria. Nicio comanda nu era prea complicata pentru ea. Asta era de fapt lectia pe care o primise de la armenii din Kaisery care nu faceau mofturi si primeau chiar si comenzi din care puteau castiga putin. Orice comanda bine realizata putea aduce noi clienti. Deviza celor din Kaisery era sa lucreze pentru ziua de maine, adica riguros, cu talent, cu ingeniozitate. Stia bine ca armenii sunt acei negustori la care cumparatorii revin cu drag. Lucrurile cusute de ea rezistau ani buni pentru ca nu facea nimic de mantuiala. Castiga cat sa se poata intretine si sa-i cumpere nepoatei uneori cele necesare. In acest timp nu a contenit sa-i astepte pe americani si s-a rugat necontenit pentru venirea lor. Fratele ei, Haciadur s-a mutat si el la Bucuresti pentru a lucra la o cooperativa care producea incaltaminte la comanda.
Elisabeta Margosian ( 1925-1994) asezata la masa in stanga
La Bucuresti hainele ii erau putine si simple, intotdeauna negre sau gri. Pe strada nimeni nu ar fi banuit ca era creatoarea unor modele sofisticate. Hainele astea insa nu puteau acoperi durerea si nelinistile care o macinau. Isi facuse cu prisosinta datoria, ridicase o casa cu etaj, facuse o fata care urmase cursurile scolii armene din Constanta, isi educase nepoata, lucrase fara o zi de concediu toata viata si ii infruntase pe comunistii de la Parchet care-i batusera sotul. Pentru a nu uita gustul aparte al bucatelor armenesti, in fiecare an facea basturma, manti, kata, preparate cu vinete, dulceata de caise. Chiar si la optzeci de ani avea in minte zilele cand mergea la hamam cu un cos imens plin de kavurma[1], manti, pilaf si tursu[2] ca pentru o zi intreaga, discutiile cu mama ei care ii explicase cum se croieste o rochie fara sa se faca risipa de material, lectiile de franceza de la colegiu. Stia bine ca din Kaisery fusesera nevoiti sa plece armeni de nadejde care ajunsesera vestiti in toata lumea. Auzise de Hagop Kevorkian, renumit arheolog, colectionar de arta, dealer si filantrop stabilit in Statele Unite ale Americii, de avocatul si activistul Vahan Cardasian, de colectionarul Dikran Kelerian. De asemenea, ii era cunoscut faptul ca armenii din Kaisery au dus pretutindeni arta covoarelor orientale cu noduri.
Staruia in mintea ei orasul asta, nu prea mare, in care traise cel mai putin, dar unde se formase. In Kaisery croise fara gres si tipar primul material pentru o rochie a surorii Nuvart, invatase sa pretuiasca fiecare bucata de material, tesuse la gherghef, mersese la biserica, invatase ceva franceza, spusese povesti fratilor mai mici, facuse basturma, manti, se bucurase de pieptul cald al mamei si de timerug[3]. Chiar daca Kaisery insemnase o despartire, confuzia de dupa, amintiri estompate, intelesese ca este posibil si firesc sa iubesti pentru totdeauna un loc. Indurase enorm, se nelinistise, fusese vulnerabila, ii privise in ochi pe cei care ii turnasera sotul si care erau cunoscuti in toata Constanta. Stiuse ca povestea ei e aidoma cu a armenilor care supravietuisera Genocidului, trecusera prin doua razboaie, li se nationalizasera bunurile, dar erau de neclintit in credinta lor crestina.
Tot ce sadise in mintea si sufletul fiicei Elisabeta si a nepoatei Maria rodise cu prisosinta. Vazuse cum se schimba lumea, iar sufletul nu i se faramitase lent. In viata ei se impletisera micile bucurii cu neajunsurile, mizeria crunta, durerea, neputinta, spaima si suferintele.
Andreea BARBU
___________________
[1] Mancare turceasca din carne de vaca sau oaie prajita.
[2] Muratura in limba turca
[3] Pepene verde in limba armeana
ENGLISH VERSION
A cosmopolitan city was Kaisery at the beginning of the twentieth century. Located in Central Anatolia and surrounded by mountains, it has been inhabited since antiquity. It bore the name Mazaca, being the residence of the Cappadocian kings. The geographical position, at the intersection of trade routes from Asia Minor, favored its development. Courageous and hopeful merchants transported goods here without interruption. In the first century it was conquered by the Romans and became the capital of Cappadocia. Its importance is also proven by the fact that the coin was minted here. During the Byzantine period, Caesarea of Cappadocia was an important Christian center, where Saint Gregory the Illuminator was also located for a while. The rapid spread of Christianity in this area favored the formation of many graced clerics. In fact, Caesarea Cappadocia is the birthplace of some of the most important Christian theologians. At the beginning of the first millennium, even Saint Basil the Great led a bishopric here.
As a result of the conquest of Anatolia in the eleventh century by the Seljuk Turks, after the battle of Malazgirt, the bishops of Caesarea ceased their activity due to the lack of believers. They had been forced to flee from the way of the sailors. In the church hierarchy, however, the episcopal title was kept, which since 1925 has been held by the Patriarch of the Romanian Orthodox Church.
The name Cezareea turned into Kaisery with the adaptation to the Turkish language. Throughout history, the locality owed its development to several nations. The Hittites, the Romanians, the Arabs, the Armenians, the Greeks, the Turks and the Kurds were enormously important in shaping the city’s identity. In the nineteenth century, the heritage of Armenians and Greeks was significant, being made up of churches, schools and handsome houses. Armenian carpet merchants already had a special fame. Their fame was also doubled by the special way of preparing basturma and sugiuk. There is obviously an erudite elite that believed in the infinite possibilities of young people. Over fifty thousand Armenians lived in the Kaisery from 1850 until 1915.
In 1902, my great-grandmother Nectar was born here among the honorable Arameans. He was the descendant of Armenians whose life was spared for a long time from material deprivations and the obligatory compromise of circumstances. Those from her family were hardworking and talented carpet weavers, valued among merchants. After his birth, the Aramian family was enriched with three more children, Haciadur, Nuvart and Nazaret. Mother Siranus taught them all to spin, to dye sheep’s wool, to weave, to sew, to prepare basturma, sugiuk, manti, kata. The first born of the family always prefers to eat especially watermelon together with white sheep’s cheese. The mixture of salty and sweet in the same drink, the red and cold juice made her forget about the day’s affairs and dream.
At only thirteen years old, while attending a French college, in the spring of 1915, she and her family were forced to leave their possessions and the house for which they had worked so hard. They were deported and sent to the desert of Mesopotamia. It was the time of the Great Evil in the Ottoman Empire, the Evil that does not let certain peoples live peacefully in one place. This hatred would take thousands of Armenian lives. On the long, crooked and endless roads, he could not understand where the noisy nothingness of everyday life had suddenly disappeared and survival under the crushing, exhausting sun and even death had settled comfortably. Everything that lived with dead women and their babies was removed from the usual logic and placed in overwhelming frames. She only had to respect the rule of not talking to her brothers or her mother. He walked every day until exhaustion. A little before sunset, a horrible stew was improvised which was sipped leisurely. That’s how all the days looked. He bitterly endures thirst, hunger, pain, insomnia. No one could show himself without power. They were just some deportees tormented by doubts, by the fear of not collapsing, of knowing the edge of the sword or the burn of the bullet.
He was in no shape to dream of friendlier worlds, nor sweet thoughts. He missed the big wooden box full of bright and colorful ribbons, threads, fingering, crochets, curls, the long evenings when their mother sang, working around the house, the summer nights when the crickets take over everything. In the pocket of the younger brother Nazaret’s coat, there was always a small ball made by her from scraps of threads, rags, a ball that had always comforted him when he was sick. He also missed the pieces of watermelon that were on the plate next to the pieces of cheese. Their house had never lacked flour for borek, mutton, eggplant, fruit and fresh water. Their father took care of everything, worked hard, submissive for the good of the family. Armenians, at the beginning of the twentieth century, were not obsessed with fame, they were only concerned with the well-being of their relatives, with the education of their children, usually three or four. Faith was important to them, their heart being in the church. When the situation had worsened for the Armenians, the father repeated to himself that in times of war the number of elections is reduced. None of his friends had suspected that massacres and deportations would follow. Nectar had heard all these discussions in the house, he didn’t understand their point, he thought they were just ordinary worries of the adults and he suddenly woke up in a march of silence, suffering and for many of death. He had already learned the smell of impotence, of fear, of diseases and especially of those who fell on the side of the road, who were dying. The little ones who lost their mothers were obliged by the Kurds and Turks who told them to go on, without making a sound. There is no mercy, understanding, comfort. All that was visible were the destroyed shoes, drowned in dust, gloomy faces and burning eyes. Rescue did not come from anywhere, everyone was deaf, numb, with dry or numb mouths.
In the evenings, the women who bandaged their leg wounds repeated in unison a word whose meaning he did not understand at all, Aleppo. It was clearly a name, but at the same time it could be anything else. In the empire of silence and terror, even ordinary things lost their shape. Death seemed to be at every step ready to win another soul, a weak body. Aleppo was thought to be the end point. The black year for Armenians, 1915, in the Ottoman Empire, seemed to collect lives and place them in an extremely deep pit. Every day more and more Armenians died, reaped by diseases, pain, hunger and even by the edge of the sword. Kaisery, the one with tables laden with basturma and sugiuk, with fluffy and colorful carpets, with going to the hammam, having tasty snacks, began to disappear from the memory of the deportees. In front was the dessert, and next to it only the rackets of the merciless, armed men could be heard. This was what remained from the face of 1915 for the Armenians. Common, huge pits and people trying their hardest to cross the desert. Somehow they understood that not everyone can stay in Aleppo. Dispersion in the world was actually an extremely brave thing, but also necessary.
Refugees are always looking for a suitable place because they have an unusual strength in their belly. Constanta seemed like a good place to reach by boat. And that’s how it was. A Romanian family offered the Arameans a shed behind a shoe workshop as shelter. That’s how they all learned to sew slippers, initially for the owner of the store, then to sell them in the city’s Piata Mare. All the slippers sewn by my great-grandmother had different designs, they were durable and sold immediately. Mom and brothers couldn’t hide the inner seams at all and their slippers didn’t look great.
Leave a Reply