Scurta istorie a armenilor din Romania
Armenii s-au stabilit in Tarile Romanesti in diferite perioade istorice in urma unor masacre savarsite impotriva acestora de catre diferite natii cotropitoare (persi, turci, tatari). Dupa Nicolae Iorga, B.P. Hasdeu si alti istorici romani, primele colonii armene din Moldova au fost anterioare infiintarii Principatului Moldovei deci, inainte de primul descalecat al lui Dragos de Maramures in 1348. Sapaturile efectuate in zona orasului Cetatea Alba (Akkerman) din sudul Moldovei, port la Marea Neagra, au scos la iveala monede batute de regi ai Armeniei Cilicienie din secolul al XIII-lea si o inscriptie pe un mormant din anul 1174. Marii voievozi moldoveni, Alexandru cel Bun si Stefan cel Mare, au apreciat in mod deosebit pe armeni, invitandu-i sa se stabileasca in Moldova pentru a contribui la dezvoltarea economiei si a oraselor moldovenesti. Inca de la 1400 si pana in secolul al XVII-lea, intregul comert interior si exterior al Moldovei era concentrat in mainile armenilor, care au stiu sa valorifice situatia geografica exceptionala a oraselor moldovenesti prin care treceau drumuri internationale de tranzit catre Polonia, Rusia sau Germania rasariteana. Negustorii armeni exportau vite si cai in Prusia, Austria, Olanda, precum si oi, porci, piei, ceara, grau, branza si alte produse din Moldova, aducand in schimb marfuri manufacturate din Occident postavuri, covoare, broderii, obiecte de lux, arme iar, din Orient mirodenii, vin grecesc, coloranti, matasuri si altele. Armenii erau cei care aduceau din Muntenia si Brasov ceara de albine, din Ungaria, blana de samur, si duceau postavuri si metale din Germania pana in India, exportau grau si vin din Moldova in Polonia si Rusia, ceara, miere, carne si grasimi la Constantinopol.
Negustor armean, in costum oriental – desen de Zuber (1867-1918)
Armean din Suceava – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)
Armenii se disting printr-o mare simplitate a vietii, a locuintei, a imbracamintei si a mancarurilor, printr-o stare de trezie, caci un armean beat tine de raritatile cele mai mari, prin cumpatare si castitate; ei respecta ospitalitatea si au o aplecare foarte pronuntata pentru comert, sunt foarte spirituali si elocventi. (Dimitrie Dan – Etnii bucovinene)
Indiferent de valurile de migratie, acolo unde s-au asezat, armenii au facut biserici si scoli. Recensamantul din 1817 a dat drept rezultat 41.864 de familii si 201.319 de suflete; dintre acestea, sunt 10.284 Catolici, 180.131 Greci neuniti, 3.662 Luterani, 251 Reformati, 1.654 Armeni eutihici, 637 Lipovani sau Filipoveni, 4.700 Evrei.
Iata cateva informatii mai putin cunoscute despre armenii din Bucovina:
…In 1791, Cernautii deja insemnau un orasel cochet, „capitala Bucovinei” fiind frumos cladita in stil nou”, dupa cum nota, in trecere prin Cernauti, Johann Christian von Struve (Calatori, X, II, p. 1117).
Dintre cei 4.000 de locuitori ai Sucevei, meseriasii germani sunt cei mai harnici; armenii, care fac negustorie de vite, sunt cei mai bogati. Evreii de acolo fac negot cu marfurile cele mai felurite. Moldovenii practicau, mai ales, cojocaria.
Ierarhul armean Minas Bajaskian avea sa calatoreasca prin Bucovina in anul 1808, cand si noteaza:
„Cernauti este capitala Bucovinei, aflata la o distanta de noua ceasuri de Hotin; in stanga, trece raul Prut, care, strabatand Moldova, o desparte de Basarabia. Nistrul se apropie, aici, de Prut atat de mult, incat regiunea ia forma unui istm. Deci, trecand pe podul cel mare al Prutului, am ajuns la frumosul oras Cernauti, care infloreste, din zi in zi, datorita comertului si se extinde cu cladiri frumoase si inalte. Sunt multi germani (austrieci) si lesi, iar armenii (circa 30 de familii, toti negustori) sunt asezati acolo recent, fiind veniti din Polonia. Desi n-au biserica lor proprie, totusi altarul din dreapta al bisericii romano-catolice este in mana armenilor, fiind construit de cunoscutul negustor armean Simionovici, cu hramul lui Grigore Luminatorul.
Cernauti a fost, pe vremuri, un vestit oras al Moldovei, unde se intalneau multi negustori din natia noastra, care aveau doua biserici; insa locurile armenilor au disparut, in timpul focului care a pustiit orasul, iar ei s-au imprastiat…
Siret e un orasel frumos si are cladiri de piatra, precum si o biserica a lesilor; prin oras trece raul Siret, care, apoi, se varsa in marele fluviu Dunarea. Are un pod mare de lemn, peste care am trecut, pentru a merge in oras. Aici n-am vazut nimic demn de retinut. Cu doua sute de ani in urma, se aflau in oras multi armeni, dupa cum se constata in memorialele de la Camenita; dar, acum, abia daca au ramas zece case, pe care le pastoreste preotul catolic, neavand preot si biserica proprie.
Negustor armean din Siret – de Franz Jaschke (1775-1842).jpg
Boier din Siret. In aceasta tara, boier inseamna un nobil, un mosier. Gravura il reprezinta, aici, in costumul sau obisnuit (N.R.: Eugen Paunel precizeaza ca „boierul” din Siret este, de fapt, un targovet, iar daca judecam dupa port, descris de George Mihuta, „boierul” siretean este, in realitate, un targovet armean din Siret). O manta imblanita, de culoare albastra, cu manece pana la cot, acopera imbracamintea de desupt, care se compune din pantaloni largi de culoare rosie, dintr-o haina haina cu dungi albastre si dintr-un brau, in care e bagat un hanger si de la care atarna o basma mare. Capul nu e acoperit cu palarie de pasla, ci cu un fes sarbesc de postav rosu. Boierul paraseste locuinta si pare a fi pe ganduri. (dupa dragusanul.ro)
In cursul plimbarii noastre, in diverse locuri, am vazut turnuri, morminte vechi si ziduri daramate. Pe vremuri, aici erau 17 mii de locuitori, insa acum sunt mai putini, desi nu lipsesc reprezentanti ai diferitelor natiuni si negotul lor. Majoritatea caselor au un singur cat, dar, pe alocuri, se afla cladiri si biserici splendide.
Este renumita, prin bogatia si frumusetea sa, noua scoala de stat, cladita pe deal, unde invata, in mod gratuit, copii de toate neamurile si unde guvernul austriac a rezervat o camera mare pentru copiii natiei noastre armene, si al caror numar era, in timpul trecerii noastre, de 80, invatand limbile armeana si germana. In apropierea ei, se afla noua biserica stralucita a lesilor, iar invecinat, prezbiteriul unde locuieste parohul lor.
Sf. Cruce este vechea si cea mai insemnata biserica a armenilor, odinioara era din lemn, apoi boierul Hanco a ridicat-o din piatra. Deasupra usii interioare, scrie astfel: „In anul 970 (1521)”. Altarul principal este inchinat Maicii Domnului, iar in pridvor se afla altarul Sfantului Ioan, pe care l-a construit notabilul armean Hovhannes Capri, in casa caruia a poposit imparatul Iosif, care a conferit familiei sale titlul de baron.
In fata bisericii, se mai gaseste un cimitir intins si un paraclis; clopotnita este din piatra si are urmatoarea pisanie din marmura: „Clopotnita aceasta este ridicata intru pomenirea domnului epitrop Biniata, 1068 (1619)”.
In aceasta biserica, am vazut o Evanghelie veche, ferecata in argint, cu urmatoarea insemnare: „Cand s-a scris aceasta sfanta Evanghelie, era anul calendarului armenesc 1098 (1649). S-a scris in tara Bogdanilor (Moldova), in orasul Seciov, sub obladuirea bisericii Sf. Simion, in timpul catolicosului tuturor armenilor Pilibbos, episcopul armean din aceasta provincie fiind arhimandritul Minas” etc.
Sf. Simeon este o biserica de piatra, frumos construita, la marginea cartierului armenesc; are un cimitir intins; in fata usii, am vazut un mormant, avand urmatoarea inscriptie: „Aceasta este piatra de mormant a lui Isai si a lui Mugal, fata si fiul preotului Anton, raposat la anul 1065 (1618), in august, in ziua de luni”.
Sf. Axente este o manastire, cu pozitie frumoasa, la marginea sudica a orasului, unde trece raul Suceava; are o curte vasta, inconjurata de ziduri, in mijlocul careia se ridica biserica din piatra si cupola; langa ea se afla un put mare.
Suceava, biserica armeneasca – de Rudolf Bernt (1844-1914)
In biserica se gaseste mormantul ctitorului, avand urmatoarea inscriptie: „Aici se odihneste Hagopsa (Vartanian), ctitorul bisericii, in anul 1000 (1551)”.
Batranii mi-au povestit ca familia acestuia s-a mutat la Venetia.
Afara mai exista si un alt mormant, pe care am citit: „Este mormantul fiului lui Ovatam, in anul 1080 (1631). Clopotnita, aflata in partea de vest, este construita din piatra si cu arcuri; suindu-ma in ea, pe scari de piatra, am vazut capela Luminatorului, cu altar; langa ea se afla poarta dinspre apus a manastirii.
Deasupra portii dinspre rasarit, se inalta casa parohiala, construita din piatra, unde se gaseste frumoasa capela cu bolti arcuite, impreuna cu altarul, avand icoana Maicii Domnului. In jurul gradinii, ar fi fost chiliile calugarilor, dupa cum se vede din ruine.
Suceava, manastirea Zamca – de Rudolf Bernt
Sfantul Khaegadar sau Hadjgadar este manastirea armenilor din afara orasului, la rasarit, construita pe un deal, si se chema, mai inainte, Maica Domnului Datatoare de Nazuinti (Khintragadar surb Atvadzadzin). De jur, imprejur, are chiliile calugarilor si pelerinilor, iar in afara se intinde o campie; biserica este mica, construita din piatra, si prevazuta cu o cupola; are pridvor si doua usi; pe usa sudica, am vazut sculptata data de 1521, poate data reconstruirii, deoarece cladirea pare mai veche. Altarul principal este inchinat Maicii Domnului, iar celalalt, Sfantului Luminator; acolo vin pelerinii armeni din Moldova, indeosebi in ziua Schimbarii la Fata (6 august) si in ziua Sfintei Ana” (Calatori, XIX, I, pp. 453-456).
Suceava, manastirea Hagigadar – de Rudolf Bernt (1844-1914)
Municipiul Cernauti este capitala Bucovinei, sediul subprefecturii, al comandamentului trupelor de graniceri, al tribunalului pentru afaceri civile si penale, al inspectorului vamal, al unei Episcopii ortodoxe, al unui liceu, al unei scoli normale si clericale ortodoxe, al comisarului drumurilor, al oficiului constructiilor si al judecatoriei. Are 672 de case si peste 5.000 de locuitori, intre care multi armeni si evrei. Printre romanii de astazi ai Bucovinei, cele mai multe dintre familiile care poarta numele de Botusan, Botosan, Gaina, Popovici, Siretean, Croitor, Blanaru, Bogdan, Ciubotar, Tanase, Diacon, Vacar, Barbarosie, Bocanet, Moise, Hulubei sau Rus sunt de origine armeneasca.
Dupa anexarea Basarabiei la Rusia si acordarea de catre tarismul rus provinciei a unui sir de privilegii, inclusiv a celor comerciale, a sporit numarul micilor comercianti si al negustorilor, indeosebi al armenilor, grecilor, bulgarilor si al evreilor pe pietele orasenesti locale veniti nu doar din guberniile ucrainene si ruse, dar si de peste hotare. Catre 1817 numarul armenilor stabiliti cu traiul in Basarabia constituia 2738 de persoane (544 familii), sau 0,25% din toti locuitorii provinciei. Partea considerabila a populatiei armenesti era concentrata in cateva judete: Orhei – 229 familii, Bender – 153, Ismail – 96, Hotin – 34 si Iasi – 32 familii.
Destul de numeroasa era si obstea armeneasca din Chisinau, unde armenii detineau pozitii importante atat in comertul interior, cat si in cel exterior. Potrivit tabelului de taxare privind impozitul bir si prestatiile locale pe anul 1818, obstea armeneasca din Chisinau constituia 101 familii. Multi armeni s-au transferat cu traiul in Basarabia la inceputul sec. al XIX-lea, avand sprijinul autoritatilor imperiale. Potrivit decretului din 30 ianuarie 1802, armenilor din Grigoriopol li se permitea stabilirea cu traiul in alte orase. Obtinand acest drept, multi din ei au parasit acest oras si au trecut cu traiul in Chisinau. Sefii obstii armenesti din Chisinau Kalos Bogdasarov, Hadji Vemson, Marderos Cernitov si Kirkar Gadji Bogdasarov scriau la 6 septembrie 1821 ca „inca pana la ocuparea regiunii Basarabia de ostirile rusesti au venit impreuna cu alti armeni din orasul Grigoripol (gubernia Herson) in orasul Chisinau, unde s-au statornicit cu traiul, se ocupa cu comertul si achita impreuna cu alti locuitori darile si prestatiile”. Din Grigoriopol s-au stramutat in Chisinau 26 de familii armenesti, care s-au asezat in sectoarele I si IV ale orasului Chisinau si se ocupau in special cu comertul.
Transferarea pe teritoriul Basarabiei a armenilor din Grigoriopol, precum si a celor de peste hotare poate fi explicata prin faptul ca pana in 1831 negustorii locali nu erau divizati in ghilde (asociatii) comerciale si aveau dreptul, potrivit vechilor obiceiuri moldovenesti, de a practica liber atat comertul interior, cat si cel exterior.
Armenii, grecii si evreii din Basarabia se ocupau, in primul rand, cu comertul si mestesugaritul, altii, mai putini la numar, cu pomicultura si viticultura si doar partea cea mai mica cu agricultura. In Ismail locuiau 73 familii de armeni (272 locuitori), uniti in obstea armeneasca ce poseda 62 case de locuit, o cafenea, un magazin si 37 pravalii. Din numarul total de familii 15 se ocupau cu activitatea comerciala, 27 – cu comertul cu amanuntul, 26 – cu mestesugaritul, 2 – cu giuvaiergeria, 2 – cu croitoria si tabacaria, una – detinea o cafenea. Multi din ei erau destul de bogati. Astfel, armenii Hadji Mandrov si Antip Nangaji, care se ocupau cu comertul cu amanuntul, detineau: unul – 4 pravalii, celalalt – 3 pravalii; Berdos Mogardicev avea in proprietate un magazin si o pravalie, iar Karabet Hadji Markarov – 2 cladiri si o pravalie.
In 1830 in Chisinau se ocupau cu comertul negustorii armeni din Grigoriopol Gadji Asvadur Merzunov si Arutiun Muradov, care dispuneau in oras de bunuri imobiliare, aveau vii si livezi imense si comercializau „marfuri pretioase”. Sarchiz Melkanov si Cerchez Kirka-rov aveau in proprietate cladiri si pravalii, faceau comert cu marfuri de bacanie; Carabet Arakelov si Mardiras Agapov la fel dispuneau de bunuri imobiliare, aveau in posesie loturi de vita-de-vie si dadeau in chirie pravalii comerciale, carciumi, vindeau in pravalii „marfuri pretioase”.(http://nmuseum.blogspot.ro)
In ce priveste prezenta armenilor in Bucuresti, D. Caselli in “Gazeta Municipala” din 1934 furnizeaza o informatie istorica interesanta: “…si in adevar, pe acea vreme cand li s-a dat armenilor afara din oras sa-si faca biserica si case, cea din urma mahala a Bucurestilor spre Targul de Afara era mahalaua popei Hierea, care pe atunci era bariera orasului. Armenii s-au asezat dincolo de bariera orasului – la ce vreme, noi nici pana azi nu stim bine – si au inceput sa-si cladeasca case. Documentele ne glasuiesc in 1772 de un Pod al Armenilor, care mai tarziu ia numele de Ulita Armeneasca. Mahalaua armeneasca se intindea intre Mahalaua Olari, intemeiata mai tarziu, pe la 1793, unde se aflau asezati olarii care aduceau oale din Campulung si d-aiurea, Mahalaua Popei Hierea si Mahalaua Caimata, vecina cu Podul Armenilor si cu biserica Armeneasca”.
Unul dintre valurile de emigrare a armenilor este urmarea tragicelor evenimente de la cumpana dintre secolele XIX si XX. Asfel, anii 1890-1896 anii ultimului masacru din Turcia imperialista, din timpul domniei lui Abdul Hamid, supranumit din cauza cruzimii sale Sultanul Rosu, aduc aici emigranti din Constantinopol si din alte orase ale Imperiului Otoman, iar, masacrele din 1909, 1915, 1922 produc cel mai mare aflux de refugiati. Majoritatea emigrantilor secolului XX erau oameni simpli, meseriasi si negustori din Izmir, sau Constantinopol, din Bursa sau Cilicia. Meseriasii erau cizmari. Negustorii erau de cafea si delicatese, de manufactura, de cereale sau covoare orientale. Meseriile profesate erau in general legate de locul de origine, cizmarii erau din Rodosto, vanzatorii de cafea si delicatese erau din Erzingan, Kemah sau Sabin-Karahisar. Au fost printre ei si intelectuali, medici, profesori si scriitori de limba armeana, cantareti de opera. Trebuie mentionat ca in timpul masacrelor impotriva armenilor au fost asasinati cu precadere intelectuali.
In patria lor, armenii se ocupau si cu arhitectura, sculptura si pictura, insa, dupa emigrarea in Europa, se ocupau cu tabacaria si vopsitoria in rosu a pielii si, mai ales, cu comertul banos cu tarile orientale, si anume cu covoare, saftian si marochin, bacanie, substante aromatice, mosc, icre negre, morun, vinuri, cai, arme si asa mai departe. Li s-au dat, uneori, posturile dragomanilor sau talmacilor interpreti, datorita cunoasterii limbilor orientale. Tot asa, ei mijloceau intregul comert dintre Polonia, Ungaria si Moldova. Din Ungaria, aduceau curelele albe si rosii, paturi de cai si lazi impodobite cu flori. Cu acest comert armenii suceveni se ocupa si astazi, desigur, numai in mic. Traficul comercial era intreprins dupa felul celui din Orient, in caravane, conduse de un „basa”. Aceste drumuri spre Orientul indepartat si in alte tari nu erau parcurse in trasuri comode, ci calare, vigilant, cu arme bune la cingatoare, si cu un sac dublu, de piele, ticsit cu merinde si rufe. Mai trebuie sa mentionam aici ca, mai inainte, ca si romanii cu vaza, armenii bogati nu se plimbau, in timpul marilor sarbatori, cu trasuri inchise, ci calarind pe cai frumosi, albi, arabi. Armenii se ocupa si cu carnataria, cu pregatirea carnatilor tari, uscati si afumati, din carne de vaca si de oaie, denumiti „salami”, „sugiuc”sau „potcoave”, dupa forma lor; de asemenea, ei afuma, cu placere, carne de vaca sau de oaie, numita „bujenita” sau „pastrama”. La pregatirea tuturor acestor conserve de carne i-au silit desele prigoniri; spre a putea lua, in timpul pribegiilor, si mancaruri din carne, ei trebuiau sa o usuce, sa o sareze si sa o afume, ca sa nu se strice. Ei se pricep si la fabricarea lumanarilor si sapunului, din grasimea animalelor injunghiate in „Salhanii”, la care munca si femeile lor conlucreaza, dand o mana de ajutor. In timpul din urma, ei se ocupa numai cu agricultura, cresterea vitelor, transportul boilor la Viena, cu taierea diferitelor bucati de vite, cu fabricarea branzei si cu comertul cu lana; insa pierd, din ce in ce mai mult, orice ramura de comert, fiind impinsi pe al doilea plan de evreii asociati, care sunt, de altfel, si mai numerosi si au mai mult capital. La aceasta situatie contribuie mult felul innobilat de trai, contractat, totodata, cu cultura, cheltuielile foarte mari si teama de marea oboseala unita cu comertul. Cu toate acestea, astazi, inca aproape a treia parte a proprietatii mari particulare din Bucovina e in mainile armenilor. Armenii Bucovinei simbolizeaza si un model de viata, din care noi, romanii, generatie dupa generatie, ne-am tot impartasit, adaptandu-l la matricea noastra stilistica, eminamente preistorica. Armenii au insemnat coexistenta cu istoria, deci cu tentativele omenirii de a dobandi in civilizatie exact atat cat pierde din metafizic. Le datoram atat de mult armenilor, incat, printr-o adevarata fratietate, probata si marturisita, fara rezerve, de-a lungul istoriei, aproape ca am ajuns la starea de sfintenie, pe care o reprezinta prietenia respectuoasa si doar launtric asimilatoare. Dimitrie DAN – ETNII BUCOVINENE (20.10.1856 Suceava – 25.05.1927, Cernauti)
Asezarea din imagine purta numele de Pacarigi, era un fel de comuna a orasului Kemah din districtul Erzingan, Anatolia de Est. Este locul de origine al majoritatii cafegiior armeni – fotografie din arhiva familiei Carabelaian
Genocid – “actiune de distrugere sistematica si deliberata, in tot sau in parte a unei populatii apartinand unui grup etnic, rase, religii sau nationalitati”.
Armenii s-au confruntat de-a lungul istoriei lor cu multe valuri de invadatori. Dupa ultima invazie turceasca a pamanturilor stramosesti, a urmat o guvernare de mai multe sute de ani a turcilor musulmani, finalizata in secolul al XVI-lea cand, Armenia a fost absorbita in marele si puternicul Imperiul Otoman. In tot acest timp, armenii au fost persecutati si supusi unor practici discriminatorii, nu aveau drept de vot si li se percepeau taxe impovaratoare deoarece erau crestini. Situatia s-a agravat odata cu aparitia in 1908 a unui grup ultranationalist turc, cunoscut sub denumirea de “Junii turci”. Acest grup era format din tineri ofiteri turci care isi propusesera sa uneasca toate popoarele turcice din regiune si sa extinda granitele Turciei peste Caucaz pana in Asia Centrala. In acest fel se dorea crearea unui nou Imperiu Turc, numit Turan, care sa aiba o singura limba si o singura religie, musulmana. Acestia au hotarat ca populatia armeana trebuie anihilata iar, averile si pamanturile acestora trebuie confiscate. Conducerea gruparii Junii Turci a transmis ordine clare de exterminare a armenilor prin telegrame codificate catre guvernatorii provinciilor din intreaga Turcie. In scurt timp, bande inarmate, unele alcatuite din detinuti de drept comun, eliberati special pentru a ajuta la acest eveniment, altele din soldati turci, au inceput sa rapeasca pe armenii din casele lor, sa-i tortureze, spanzure, decapiteze sau impuste. O parte din supravietuitori au fost fortati sa marsaluiasca pana la moarte in desertul sirian Deir ez-Zor lipsiti de hrana, apa si adapost. Chiar si in zilele nostre osemintele acestori martiri se afla sub nisipul fierbinte al desertului. Conform statisticilor, in Imperiul Otoman traiau in jur de trei milioane de armeni, majoritatea dintre ei locuind in provinciile de rasarit ale imperiului turc, mai mult de jumatate si-au gasit sfarsitul in acele zile. In cativa ani, sub privirea tacuta a marilor puteri europene. In Anatolia rasariteana comunitatile armene aufost complet nimicite, lasand in urma biserici, lacasuri de cultura si locuinte parasite,trupuri inghitite de apele Eufratului sauacoperite de nisipul desertului.
Incepand cu anul 1915, familii dezmembrate si grupuri de orfani paseau pragul Romaniei cu speranta ca cele proaspat traite nu se vor mai repeta niciodata in noua lor patrie.
Romania a fost una dintre primele tari care, in timpul guvernarii lui Ion I.C. Bratianu, s-a oferit sa-i primeasca pe refugiatii armeni. Pentru acest fapt, armenii din Romania poarta adanca recunostinta locuitorilor ai acestui pamint, poporului frate roman si patriei adoptive, Romania.
Dupa Genocidul armenilor savarsit de turci, marele val de emigratie face ca populatia armeana din Romania sa creasca. Astfel, la recensamantul din 1930 efectuat de Guvernul roman se indica un numar de 4761 de armeni, numar mult subestimat deoarece cu doi ani in urma, Epitropia armeana prezenta ca raspuns la o adresa a Ministerului Cultelor din 1928 un numar de 7000 de suflete. Statisticile facute de H.Dj. Siruni considerau un numar si mai mare, de 10.000 de suflete care includeau si pe armenii localnici. In 1941 numarul lor era de 12.000 dar, pana in 1976 scade la 3.000. Reducerea numarului era consecinta emigrarii masive in Armenia, in doua serii 1946-1948 – 3000 de persoane, America de sud si Europa 1945-1950 – 500 de familii si, cea mai numeroasa America de Nord, Canada, Australia 1960-1980. Comunitatea avea sa sporeasca din nou in 1940 prin cedarea Cadrilaterului, aducand in Bucuresti noi refugiati din Silistra si Bazargic.
Din cauza conditiilor economico-sociale, mare parte din armenii care au gasit adapost in Romania, s-au indreptat catre comert si mestesuguri ca unica modalitate de trai. Fiind supravietuitorii unui masacru, e lesne de inteles ca aproape toti erau lipsiti de documente de identitate iar, lipsa cetateniei romane facea imposibila deschiderea vreunei negustorii, multi dintre ei avand doar un tip de document eliberat de Biserica Armeana prin care li se certifica etnia.
Indreptarea armenilor catre aceste doua domenii s-a datorat in primul rand faptului ca ei au practicat aceste indeletniciri de comert sau meserii si inainte de a deveni refugiati si, in al doilea rand, datorita faptului ca legislatia romaneasca existenta la acea data nu permitea persoanelor de alta nationalitate sa aiba loc de munca in fabrici, uzine etc. si nici nu le permitea sa se stabilesca la sate, astfel ca in perioada respectiva gasim un numar foarte mic de tarani armeni. Salvarea armenilor a venit din partea marelui explorator Fridtjov Nansen care a creat faimoasele Pasapoarte Nansen, prin care armenii ramasi fara patrie, primeau sprijin in tara unde se aflau. Raportat la acest aspect, gasim in revista Ararat din martie 1939 o interpelare a presedintelui de atunci a Uniunii Armenilor din Romania, K.H.Zambaccian catre Vicepresedintele Consiliului de ministrii Armand Calinescu si catre ministrul de interne, in legatura cu acordarea libertatii de munca a refugiatilor armeni si, scutirea lor de la plata unei taxe anuale „de timbru fix”.
Pentru modul in care au inteles sa se integreze si sa traiasca pe aceste meleaguri, cat si pentru oamenii de valoare ai acestei etnii, armenii au fost apreciati de catre romani. Insusi marele Nicolae Iorga, in discursul de final al Conferintei de la Paris din 1929 (Ararat_aug_196_1941) spunea:
De cate ori a fost nevoie, armenii au dat dovada de patriotism in noua lor patrie, Romania, sustinand financiar armata romana in timpul razboaielor sau chiar jerfindu-se pe campul de lupta. Daca ar fi sa amintim doar pe locotenentul Gabriel Pruncu care a facut parte din Regimentul 50 Infanterie si a cazut la numai 20 de ani in luptele de la Marasesti.
In timpul celui de al doilea razboi mondial, in ciuda situatiei economice precare in care se afla tara in acel moment, armenii din Romania, s-au mobilizat si au construit in Bucuresti din donatii proprii un spital pentru ingrijirea ostasilor raniti pe front si un dispensar destinat in primul rand populatiei fara posibilitati financiare.
Situatia economica era atat de grava incat unele marfuri se scumpisera de zeci de ori, nici ziarul Ararat nu era ocolit…
Cum spuneam, una dintre profesiile destul de raspandite printre armeni a fost cizmaria. Au existat in Capitala un numar destul de mare de meseriasi cizmari, pantofari, negustori de articole de cizmarie armeni, majoritatea veniti din Rodosto-Tekirdagh. Acestia, desi sositi in Romania tarziu, dupa desfiintarea breslelor, au fost totusi grupati intr-o organizatie a cizmarilor armeni.
Negustoria a fost poate meseria cea mai raspandita printre armeni, ei fiind cunoscuti de secole drept negustori iscusiti. Primii armeni din Bucuresti au fost cu certitudine negustorii, la inceput in trecere prin oras apoi, stabiliti definitiv. Negustorii armeni apar in oras, la inceput in numar restrans, dar, la sfarsitul veacului al XVII-lea si indeosebi in veacul al XVIII-lea numarul lor creste substantial. Obiceiul cel mai des intalnit la armeni, cu ocazia incheierii unui negot, de a strange mana cumparatorului sau vanzatorului, aproape cu de-a sila, si de a lovi in ea, spre a dobandi, cu aceasta, afectiunea musteriului, a fost pastrat, pana in ziua de astazi, la celelalte popoare si, mai ales, la romanii Bucovinei, in amintirea timpului cand armenii tineau in mainile lor comertul tarii. Dimitrie DAN – ETNII BUCOVINENE (20.10.1856 Suceava – 25.05.1927, Cernauti)
Cei mai renumiti negustori si importatori de cafea, mai ales in perioada interbelica, au fost armeni. Va ramane un mister cum aceasta etnie greu incercata de-a lungul timpului, a reusit sa rezoneze intr-un mod virtuos cu aromatul bob de cafea. Intr-o lista cu comerciantii de cafea din Bucuresti de la 1924 din 80 de negustori, 78 erau armeni. O intreaga istorie s-a tesut in comunitatea armenilor pe marginea comertului cu cafea. Vapoare incarcate cu saci de cafea veneau din toata lumea spre a fi mestesugit amestecate in proportii alchimice dupa priceperea fiecarui cafegiu.
O alta ramura a negustoriei raspandita la armenii bucuresteni era negotul cu tutun. Printre negustorii vestiti ai secolului XIX erau Krikor Garabed, cu cele mai alese tutunuri din lume, distribuite in tutungeria de pe Podul Mogosoaiei, Hagi Garabed (tutungiu din mahalaua Olari), Rahel Armeanul, Garabed Hagi Altunian, Ioseb Ovanez, Hacig Sahim.
La sfarsitul secolului aveau reputatie mare negustorii de covoare orientale Bedros Djabourov, Z. Marcarian, Melikian, de ceasuri, Agemolu-Popovici si Garabed Bedros.
Tot la sfarsitul secolului XIX intalnim proprietari de fabrici, exemple fiind Fabrica de Masini Electrice de Perdele a lui Eghia Calfaian si Agop Minasian (1876), Fabrica de cafea si Delicatese a lui Armenag Baraghian (1877), Fabrica de ciorapi si Tricotaje a Dr. Stefan Cerkez (1896), Fabrica de Matase „Janelis” a lui Jan Zarug, Fabrica de Tesaturi de lana a fratilor Aznavorian, Intreprinderile Textile Dambovita a lui Cazazian. Mai tarziu apar si mari comercianti sau industriasi ca Armenag Manissalian, mare exportator de cereale, Hariutiun Frenghian, supranumit Regele Zaharului cu fabrici in toata tara, Rapig Sahaghian, mare industrias si, lista poate continua.
Simion Tavitian in lucrarea sa “Armenii dobrogeni in istoria si civilizatia romanilor” aduce in atentia noastra cateva informatii interesante cu privire la armeni din zona Dobrogei:
Pentru coordonarea activitatii economice pe meleagurile dobrogene a fost infiintata la 08 august 1880 Camera de Comert si Industrie Constanta.
Intre anii 1880-1928 la conducerea Camerei au fost alesi mai multi industriasi si comercianti armeni: 1882-1886 Gebrail Frenkian, vicepresedinte si 1896-1898 presedinte; 1909-1912 Gr. M. Grigoriu, vicepresedinte; 1912-1920 Hariutiun Frenkian, vicepresedinte; 1825-1926 Krikor Zambaccian vicepresedinte. Din Consiliul de Administratie la Camerei si Bursei de Comert Constanta, au facut parte si oamenii de afaceri armeni Agop Damadian si Parseh Poladian.
Intreprinzatorii armeni erau implicati in industria lemnului, materialelor de constructie, alimentara, pielariei. Un numar mare lucra in comertul cu textile, incaltaminte si exportul de cereale.
Se cuvine sa amintim aprecierea data activitatii comerciale a armenilor din tara noastra, pe care o gasim in urmatoarele randuri ale ziarului “Minerva” (n.a. 1908 – 1916 – ziar coordonat de Ioan Slavici), organul Sfatului Negustoresc din Bucuresti:
“Armenii au adus intotdeauna foloase mari economiei noastre nationale. In primul rand, pentru ca cea mai mare parte din refugiatii armeni a venit la noi cu capitaluri, unele chiar foarte importante, pe care le-au investit in intreprinderi comerciale si industriale. Apoi, ne-au folosit priceperea lor tehnica si experienta lor castigata de ei in tarile de origina. Noi nu putem privi decat cu simpatie tendinta de asimilare a armenilor, cari identificandu-se cu totul cu poporul romanesc, devin buni cetateni ai tarii care ii adaposteste, atata timp cat activitatea lor sociala este exercitata in ritmul vietii romanesti. Si dorinta noastra este, ca atat negotul infiripat de ei la noi, cat si industriile lor, sa se contopeasca cu industria si comertul romanesc, pentru o cat mai mare dezvoltare a economiei tarii. “
Bibliografie:
Edvard Jeamgocian – Catedrala Armeana din Bucuresti – Ararat 2008
Tigran Grigorian – Istoria si cultura poporului armean – Ed. Stiintifica 1993
Dimitrie DAN – ETNII BUCOVINENE (20.10.1856 Suceava – 25.05.1927, Cernauti)
Simion Tavitian – Armenii dobrogeni in istoria si civilizatia romanilor
www.dragusanul.ro
http://nmuseum.blogspot.ro
